Syndicate pentru mine, este, si va ramane unul dintre cele mai meorabile titluri pe care le-am jucat in tineretile mele. Bine, vorbim de anul 1993 aici. Anul in care Jurassic Park tocmai exploda-se pe marele ecran, iar industria jocurilor nu era atat de dezvoltata. Asta nu inseamna ca jocurile nu erau bune pe atunci, motiv pentru care si controversa starnita pe baza actualului Syndicate, care, trece in prezent dintr-o forma tactica intr-una first persson, fani jocului original revoltandu-se impotriva conceptului. Bine, asta nu i-a oprit pe EA sa il publice si pe Starbreeze sa il dezvolte. Motiv pentru care incercam sa prezentam un review obiectiv, in ciuda faptului ca redactorul nostru Andrei isi ascute macheta si intreaba de lanterene prin redactie, pentru o vizita de scurta durata la studiourile Starbreeze!

Ei si avem o poveste. Una mirifica si fascinanta, in care tu, un generic soarec de laborator, pe numele tau Kilo, esti implantat cu un chip experimental numit Dart. Bine, actiunea se desfasoara in 2069, marturie clara a faptului ca Maiasii s-au inselat, iar Pamantul nu este condus de gandaci de bucatarie ci de Sindicate, asa cum le numeste jocul. Guvernele si-au pierdut insemnatatea, iar cea mai mare fuziune de companii a dat nastere unui bio-chip numit Dart Chip. Un implant bio-mecanic, alimentat de adrenalina, ce facilizteaza interactiunea intre oameni, toate dispozitivele digitale devenind brusc doar bucati de plastic si nimic mai mult. Cu alte cuvinte, Dart Chip-ul, este un computer implantat in scafarlia utilizatorului. Problema intervine in momentul in care populatia ajunge undeva la 15 miliarde, plus minus cateva milioane, dintre care doar 15% sunt implantati cu chipul minune, restul fiind exclusi din retea, uitati de lume mai pe romaneste.Camcum face EA cand fanii isi exprima neplacerile. In acest fel toata lumea este fericita. Utilizatorul pentru ca are acces la informatie instant, termenul de geniu fiind ceva de domeniul trecutului aparent, si companiile pentru ca au acces la scheletele din dulapurile “chipuitilor”. Misto viziune asupra viitorului! Ce pot spune!

Sa ne intoarcem la soarecul noastru de laborator, Kilo. Care, pentru prima sa misiune trebuie sa lichideze un cercetator al unei comapnii rivale. Iar de aici, itele, aparent incurcate, ale povestii lipsite de substanta, ornata cu ceva Cyber Punk, incep sa se dezvolte si dizolve in acelasi timp. De la tradari, extrem de previzibile, pana la razbunare si spionaj industrial, Syndicate incearca sa prezinte o poveste cursiva, care totusi nu reuseste sa ofere nimic memorabil. Personajele sunt generice, Kilo lasa senzatia unei marionete manata de interese obscure din fundal, iar premisa ca te lupti cu o corporatie malefica, nu cu un generic “bad guy” nu prea este atat de bine dezvoltata. Conceptul este ingenios la baza, dar parca undeva a luat-o pe aratura si a uitat sa se opreasca, povestea avand aceasti coerenta ca un balbait care incearca sa rosteasca un mesaj in cinci secunde pentru a salva lumea. Sigur, exista si cateva momente in care jocul incearca o imersiune mai adanca, prezentand lumea inconjuratoare ca una decandena si plina de inselaciune, dar efectul asupra jucatorului nu poate fii comparat cu Human Revolution de exemplu, Syndicate livrand la final o poveste si o lume tocita de circumstante, fara ca aceasta sa ramana in memoria colectiva a jucatorilor. Pentru poveste un 6.8.

In stradania celor de la Starbreeze in a oferii un shooter diferit intr-o piata suprasaturata de continuari interminabile la shootere de succes, Syndicate prezinta cateva mecanici de joc interesante la baza, dar si greseli de design care nu pot fi iertate. De la vremurile indepartate in care era o experienta tactica top down, pana la first persson shooterul de astazi, este evidenta transformarea pe care Syndicate a suferit-o. Daca e sa judecam acest titlu doar ca un shooter, experienta este destul de noua, in sensul in care cateva mecanici de joc interesante au fost adaugate pentru a oferi o noua perspectiva unui mediu destul de tocit. Ma refer la shootere evident. Includerea asa numitelor abilitati “Breach” permite jucatorului sa sparga la propiu securitatea chipului adversarilor controlandu-i in mod direct, obligandu-i sa iti asculte orice comanda, ca de exemplu: sa se sinucida sau sa te ajute in mod direct la lupta. Nu este rau, mai ales ca ofera diversite, problema este ca in acest caz abilitatile sunt dependente de adrenalina. Astfel, cu cat mai multi inamici omori, sau cu cat mai multe gloante incasezi in fizic acestea se incarca. Sunt momente in joc in care, datorita lor, te simti ca un zeu, impartind tot felul de comenzi inamicilor, totusi, la final este un shooter, iar acestea au fost incorporate in toate aspectele gameplay-ului si evident in anumite puzzle-uri de nivel.

Gameplay-ul ca un tot unitar este cat se poate de liniar incampaniade singleplayer, jucatorul simtindu-se impins de la spate in majoritatea timpului petrecut in aceasta. Sunt totusi cateva momente in care te scarpini ca maimuta in varful capului, acestea datorate realizarii arhitecturii de nivel si absenta unei interfate care sa te ghideze spre un tel concret. Mai rau sunt momentele in care trebuie sa “hackuiesti” un lift sau ousa, dar in jurul tau sunt alte zece astfel de dispozitive, la final spargand cursivitatea jocului si elevand frustrarea jucatorului. Acelasi lucru il pot spune si despre secventele de lupta, care in pofida sistemului Dart care incetineste timpul si iti coloreaza bronzeaza inamici, sufera de aceasi problema. Uni carcalaci devin vulnerabili abia dupa ce i-ai hack-uit nitel, problema intervenind cand ai zece inamici pe ecran si nu stii pe care l-ai hack-uit, lasandu-te la mila norocului si realizatorului neinspirat care a gandit conceptul. Asta ca sa nu amintesc de faptul ca toti adversarii din joc sunt mandri suferinzi de sindromul Down, inteligenta acestora fiind indoielnica in anumite cazuri.

In alta ordine de idei, ce mi-a placut realmente si prespun ca o sa placa si armatei de gameri care ne urmaresc, sunt armele. Futuriste si destul de placute in momentul in care le utilizezi, mecanica din spatele acestora este destul de interesanta. Aproape toate armele din joc au doua moduri de foc, iar utilizarea acestora nu se opreste la clasicul ocheste si tragi, un sistem de cover fiind incorporat pentru a oferi putina imersiune in timpul jocului. Nu o sa dea pe nimeni pe spate, totusi includerea ei ajuta in momentul in care te ciuruiesti cu un agent inamic, asta in loc de lupte cu bosi.

Ca tot veni vorba de bosi, luptele cu acestia nu o sa reinventeze roata. Practic tot ciclul de lupta in acest caz este destul de simplu. Intai il hack-uiesti bine, dupa il umpli de plumb, procesul se repeta pana inamicul prezinta lumanarica pe piept si banutii pe ochi, urmat de un mic cinematic si gata lupta. De altfel, tot jocul parca este realizat de un tipicar obsedat de repetitie, in multe cazuri avand inpresia ca ai facut acelasi lucru cu doua coridoare in urma, finalul de nivel recompensandu-te cu un rang si ceva puncte de investit in arborele de abilitati. Si asta ma duce la un alt aspect pe putin spus dubios al jocului. Abilitatile pasive ale lui Kilo. In timpul jocului este contorizat si recompensat cu tot felul de puncte si ranguri, acestea traducandu-se in puncte pe care le poti folosi pentru a-ti face mai puternic personajul. Nu stiu daca o pot numi o incercare disperata de a emula Deus Ex sau includerea de elemente RPG, asta pentru ca pare o insertie forta, in anumite cazuri in afara catorva bonusuri notabile aceste abilitati fiind in joc pe post de gluga de coceni. Pentru campania single player un 7.

Singurul aspect realmente bun din Syndicate este campania Cooperativa, unde jocul straluceste cu adevarat, asta daca iti convingi prieteni sa cumpere jocul. Dintre cele noua harti, am incercat sase si pot spune ca experienta este cu totul alta cand cooperezi activ cu alti jucatori pentru a terina misiunea. Arborele de abilitati joaca un rol mai important aici, iar niste aproape clase sunt disponbile. Spun aproape clase, pentru ca nu exista o clasa definita, totusi, ceva diversitate era necesara pentru a oferi jucatorului un personaj cat de cat diferit. Poti intra intr-un astfel de joc cu alti trei coechipieri, acest lucru fiind extrem de indicat, asta si pentru ca inamicii nu isi schimba numarul in functie de cati jucatori sunt in joc. Sunt cateva momente ciudate, in care inamicii iti dau impresia ca trag numai dupa tine, pe de alta parte te poti distra on-line cateva ore bune fara sa iti dai seama, facand din componenta cooperativa un diamanat neslefuit cu un foarte mare potential. Pentru multiplayer un 8 si trecem la grafica si sunet.
Lumea Cyber punk din Syndicate nu este destul de bine sustinuta de atmosfera generala a jocului. Sigur, acesta sta in umbra lui Deus Ex, care prin comparatie paleste, cateva dintre alegerile facute de realizatori fiind pe putin spus retarde. Nu stiu de unde moda asta cu Lens Flair-ul, dar Syndicate nu este gandit clar pentru cei care sufera de epilepsie, si jur ca asta este ultima boala pe care o numesc in acest review. Nu poti sa intorci capul sa nu vezi ceva care clipoceste, luceste, straluceste sau mai stiu eu ce. Cum intorci capul, zbang un fascicol de lumina te orbeste si asta se intampla si in zone putin luminate, ceea ce ma face sa cred ca viitorul este plin de luminite si lasere care te urmaresc obsesiv. Abia dupa ce am umblat la setari pe varianta de PC si am dezactivat manual Motion Blur-ul si vertex lighting-ul cu ajutorul unui notepad editor, am putut sa joc Syndicate fara riscul de a imi pierde pranzul. Practic nu poti vedea nimic pe ecran, iar dupa ce le dezactivezi, observi cam cat de neinteresant este jocul din punct de vedere grafic. Personajele sunt modelate cu sapa, animatiile faciale sunt lamentabile, sincronizarea voci cu sunetul pare a fi ceva un dublaj al unui film chinezesc, iar secventele in care jocul al trebuii sa straluceasca, de parca nu o face deja, arata de parca s-au balacit in acuarela cu texturi de rezolutie scazuta in fundal. Pentru grafica un 6,4

Daca nu iti place DubStep-ul si ai pretentii sa nu iti pierzi timpanele in timp ce un compozitor alege notele pentru uratoarea sa creatie lovind in mod repetat un lighean si o matza, atunci Syndicate nu este pentru tine. Practic pe tot parcusul gameplay-ul am avut imprsia ca un violonist a confundat vioara cu un joagar si incearca sa il faca sa sune ca un instrument muzical. DA… nu imi place Dumb Step-ul! Probleme? Bine macar ca avem parte de sunete de fundal cat de cat bine realizate si actori vocali s-au chinuit sa ofere o experienta auditiva placuta, altfel Syndicate risca sa nu imi prajeasca imi prajeasca definitiv timpanele. Suntet… 5.5

Syndicate, originalul, pentru mine este unul din jocurile in care am investit zeci de ore, iar noua reimaginare nu mi-a atras atentia in mod special. La finalul zilei este un shooter liniar cu ceva mecanici de joc intrigante, un mod cooperativ bun, dar per total un titlu mediocru.