Assassins Creed este unul dintre cele mai iubite jocuri de la noi! Personajele placut dezvoltate, povestea interesanta, locatiile exotice si ideea de a te cocota pe cladiri si a sari de la la inaltimi ametitoare au facut din acest joc un success pe intreg mapamondul. Daca ideea de baza ar fi avut ceva in comun cu Prince of Perssia, ceea ce a iesit a fost ceva cu totul nou si nemai inatlnit pana acum pe piata jocurilor video, Assassins Creed devenind o franciza extrem de puternica de-a lungul anilor, numarul fanilor urcand din ce in ce mai mult de la titlu la titlu. Asa ca, dupa o groaza de Like-uri pe Facebook, rugaminti pe youtube si pe site, ne-am conformat si am facut review ultimului joc din serie: Assassins creed Revelations. Daca este sau nu ultima saritura a seriei, ramane sa vedem in minutele ce urmeaza.

Inainte sa intru in poveste, trebuie sa dau cu ciomagul bine de tot intr-un anumit aspect al seriei. Anul trecut ne-au luat ochii, intre ghilimele de rigoare, cu faptul ca puteam sa intram cu martzoaga in oras si ca aveam multiplayer. Anul asta, ghici ce? Avem un Assassins creed cu Tower Defence! Daca seria evolueaza in acest fel, ma astept in titlul urmator la noi mecanici cu elemente de strategie si top-down shooter, doar, doar o sa para interesant altor catorva ghiolbani gata sa scoata niste gold din buzunar. Ubisoft, oameni buni… seria asta este jucata pentru poveste si actiune… NU ELEMENTE STRATEGICE!

Cum era de asteptat, jocul continua exact de acolo de unde l-am lasat in urma cu un an. Desmond este in coma cu bale la gura blocat in Animus, acesta traind inca odata aventurile urmasului sau Ezio Auditore a lu’ Florenta, doar ca Italia renascentista nu mai face parte din peisaj. Ideea de baza este ca Desmond incearca sa isi reconstruiasca amintirile si sa se trezeasca din coma, incheind aminitirile genetice ale stramosului sau, aceasta fiind singura cale prin care protagonistul nostru poate sa revina la realitate. Astfel, al nostru asasin virtual este catapultat de animus in imperiul otoman in Istambul, fost Constantinopole, Ezio incercand la randul lui sa se intoarca la radacinile stramosului sau Altair. Daca suna ciudat si alambicat, este pentru ca povestea asa este. Tu traiesti amintirile lui Ezio, care traieste amintirile lui Altair, totul fiind usor haotic, povestea dezvoltandu-se pe atatea planuri incat jucatorul nu stie exact la ce sa se mai astepte. Este un pas inainte, fata de povestea previzibila de anul trecut, dar este posibil ca uni sa nu guste amalgamul virtual. Totusi, misterul pe care jocul il induce este placut, asta pentru ca pana aproape de finalul jocului nu stii exact cine este baiatul rau, ceea ce te cam impinge sa vezi ce urmeaza sa se intample. Chiar si asa, uneori ajungi sa te intrebi de ce faci ceea ce faci, jocul ajungand la un punct sa conteste moralitatea asasinilor si motivatiile acestora, asta ca sa nu subliniez faptul ca unele misiuni sunt de-a dreptul stupide, iar daca asta nu era destul, nu prea au continuitate, fiind cam greu sa iti dai seama de ce faci ceea ce faci. Ubisoft, daca in urmatorul joc o sa am o ferma de animale si o sa plantez panselute prin gradini, jur pe ce am mai scump ca nu mai pun mana pe acest joc.

Dar fanii jocului doresc sa stie si ceva despre Altair presupun… nu? Ei bine, misiunile cu acesta nu prea aduc atata relevanta cat m-as fi asteptat. Pe cat de scurte, pe atat de lipsite de substanta le-am gasit uneori. Nu aduc nimc nou, spun cateva chestii, raspund catorva intrebari, dar am impresia ca aparitia acestuia in Revelations este pur si simplu un Fan Service si atat. Daca stai bine sa analizezi povestea din punctul de vedere al lui Altair, acestea nu propune nimic nou, uneori te mai baga si in ceata si te pune sa iti pui intrebari fara sens. Fara sa subliniez faptul ca Ubisoft au cam uitat sa explice ceva din povestea de fundal a personajului, un nou venit fiind de-a dreptul pierdut in poveste din acest punct de vedere. Pe principiul: “Uite asta e Altair, a fost mare asasin, acum ai ocazia sa il controlezi! Bucura-te!” Dar, plusul major al jocului este finalul! Daca e ceva care sa te lase sa te holbezi la monitor in uimire pentru cateva minute in timp ce se desfasoara genericul pe ecran, finalul este acela.

Mecanica de joc a ramas in esenta aceeasi. Ajungi in oras, deschizi ceva magazine, cumperi niste cladiri, asasinezi ceva templari, colectezi diverse elemente. Mari schimbari in gameplay nu au fost operate. Bine, asta si pentru ca inca nu au schimbat motorul jocului, dar asta e alta poveste. Totusi, pentru cei care chiar sunt fani ai cocotatului si gasitului de noi si noi obiecte, Revelations pare sa ofere un pic mai mult decat predecesorul sau. Asta si pentru ca acum fragmentele de Animus sunt vizibile pe harta dupa ce sunt reperate cu Eagle Vission, jucatorul fiind nevoit sa foloseasca aceast mod de vedere mai des.

Un lucru care mi-a atras atentia, si cred ca deja a devenit un fel de marker al seriei, este faptul cum jocul reuseste sa convinga subliminal gamerul sa exploreze. Cu cat explorezi mai mult, cu atat mai multe benefici o sa ai. Deschizi noi magazine, cu toate ca dupa jumatatea jocului o sa poti sa cumperi intregul oras, avand in vedere ca ajungi sa ai mai multi bani decat o sa ai ce face cu ei. Iar recrutarea de assasini este la fel de usoara ca in trecut. Acestia apar pe harta, te repezi la locul cu pricina, ii ajuti la necaz si ca prin miracol iti acorda loialitatea lor fara nici-un fel de intrebari. Dupa care ii trimiti in misiuni periculoase pentreu ca deh… esti un mentor responsabil. Iar asta ma duce la cea mai mare dezamagire. Faptul ca jocul a optat pentru un tower defence. In jocul precedent, pentru a elibera o zona trebuia sa aprinzi o festila in mijlocul unei tabere, asta dupa ce asasinai un capitan. Acum, acestia o sa incerce sa isi recapete locatia pierduta, asta rezultand intr-o lupta stationara. As fi preferat ceva cu mai multa actiune, fata de acest sistem stationar, jocul avand deja prea multe elemente din prea multe jocuri, riscnad sa devina o salata de laturi intr-un final. Nu spun ca nu este placut, doar ca daca Ubisoft o sa continue sa adauge noi mecanici este posibil sa se piarda elementul de baza care a facut jocul un succes. Ceea ce realmente mi-a placut, a fost adaugarea craftingului in joc. Ezio acum poate sa puna cap la cap diverse bombe, cu diferite rezultate, cu elementele pe care le gaseste pe corpurile inamicilor sau prin diverse cutii. Pentru cei carora le place sa gaseasca noi metode de a disponibiliza templari, aceasta mecanica va fii unul dintre motivele pentru care o sa piarda cel putin cinci sase ore. Revelations mai are cateva surprize din punct de vedere al jucariilor pe care le manuiesti. Daca in jocurile trecute aveai doua lame atasate de maini, acum ai o lama si o lama curbata, aceasta fiind extrem de folositoare in timpul sariturilor, Ezio putand acum sa se prinda de margini si sa se dea utza pe frangii cu aceasta. Totusi, este si o lama, asa ca poate face ceva stricaciuni cu ea.

Sistemul de lupta a ramas la fel de anti-noob ca si in Brotherhood. Daca tii apasat pe butonul de block si spamezi la nesfarsit butonul de counter, poti trece printr-o lupta fara sa primesti o bucata in pifometru. As fi preferat un pic mai multa diversitate, mai ales la acest capitol, iar inamicii mai puternici pot fii doborati destul de usor cu ajutorul unei bombe, ceea ce face lupta cam ieftina si repetitiva. Asta ca sa nu punem la socoteala inteligenta nimicitoare a inamiciilor slash gerbili lobotomizati, care se comporta ca niste popandai speriati de bombe uneori.

Avanad in vedere ca Revelations se desfasoara in Istabul, fost Constantinopole, locatiile sunt mult mai exotice de aceasta data, iar asta se reflecta in arhitectura si alcatuirea orasului. Strazile sun animate, fara a fii scutite de cersetori care pot calca pe nervi cel mai calm om sau tot felul de suprize. Si celebrele morminte si-au facut aparitia, Ezio trebuind acum sa gaseasca sase chei pentru a debloca ousace ascunde secretele lui Altair. Mai mult nu spun, pentru o sa se gaseasca unu sa zica ca i-am dat spoiler. Chiar si asa, felul in care aceste catacombe sunt alcatuite mi-a lasat o impresie placuta, asta si pentru ca uneori schimba planul din 3D in 2D si resusesc sa fie destul de interesante in anumite cazuri. Dar, avand in vedere ca nu au schimbat motorul jocului, pe console cameramanul matolit este mai prezent ca oricand, iar camera contextuala nu face nimic altceva decat sa te induca in eroare uneori. Pe PC, daca vrei sa joci cu un controler, o sa ai ceva suprize, asta pentru ca punctul de interes este pozitionat in directia total opusa, de multe ori pierzand misiunea din aceasta cauza.

In momentul in care incepi, Desmond se gaseste intr-o partitie initiala a Animusului, de unde poate accesa anumite portale, unele fiind la dispozitia sa doar in momentul in care gaseste bucati din Animus dispersate princampaniajocului. Aceste portale se numesc Desmond Journey si sunt defapt un element first persson, pe care al nostru Baluta’ il poate naviga formand forme geometrice pentru a ajunge de la punctul A la punctul B, avand acel element de Puzzle placut si familiar in acelasi timp. Am terminat toate puzzle-urile si pot spune ca sunt cea mai placuta adaugire pe care seria a facut-o de ceva timp incoace.

Multiplayer-ul este si el prezent, doar ca de aceasta data joaca un rol important in naratiunea si intriga jocului. Cu cat joci mai mult, cu atat mai multe cinematice care explica motivatiile si povestea de fundal a Templarilor deblochezi, fiind destul de placut sa ai un tel pe langa PKD-ul tau. Mecanica de joc, a fost putin rafinata, asta nu inseamna ca jucatorii de nivel mai mare nu o sa mature cu tine pe jos, acestia avand un avantaj major in fata celorlalti. Chiar si asa, nu iese mult din tiparele impuse de Brotherhood, fiind mai mult un mod cu care o sa iti pierzi timpul pentru a vedea cinematicele amintite mai devreme.

Cu toate ca motorul este destul de vechi, Revelations nu pare invechit. Aspectul grafic al jocului este la fel de pitoresc ca si in titlurile precedente, si la fel ca in titlurile trecute am gasit puncte in care intram prin pereti cu capul, sau cadeam prin nivel, dar asta este ceva uzual inca de la primul titlu, avand darul de a gasi si cele mai obscure buguri in acest joc. Nu pot spune ca este neplacut vizual, iar pe PC acesta arata bine, totusi pe console am cam gasit ceva texturi care refuzau sa se incarce, sau inamici cu scaune in cap… la propiu. Dar, Istambulul ofera jucatorului o diversiune de la tara cizma, iar felul in care a fost realizat si prezentat mi-a placut nespus. Pana si secventele cinematice sunt prezentate mai in detaliu de aceasta data, dovada ca Ubisoft au angajat pe cine a trebuit. Totusi, actorii vocali sunt cam… plictisiti as putea spune. Replicile sunt uneori prea uni dimensionale, iar combinatia de dialecte mi-a provocat o durere de cap majora. Una e cand ai doar italiana pe care trebuie sa o descifrezi printre randuri, dar acum mai ai si turca. Ma asteptam din moment in moment sa iasa un fan GALATA din multime si sa strige cat il tin plamanii: “Hagi bili orum… Hagi Bili orum!” In fine, se putea mai bine aici. Muzica pe de alta parte este un deliciu din toate punctele de vedere. Accentele orientale si felul in care aceasta se imbina cu tematica generala a jocului este extrem de placut. Din acest punct de vedere, Revelations primeste ceva laude din partea mea, asta si pentru ca nu sunt un mare fan al muzicii orientale, dar acest joc m-a facut sa caut coloanasonora, ceea ce e lucru mare.

Nu stiu exact de ce, dar, cu cat inaintam mai mult in poveste, cu atat mai mult imi aducea aminte de Fable. Numele jocului este Assassins Creed. Nu Farm ville sau Menestrelul Simpatic. Sunt cateva elemente in alcatuirea misiunilor care pot deranja si pe cel mai indiferent om. Numai numele titlului este impunator daca e sa judecam dupa aparente. Dar de aici pana la cules floricele sau cantat pe strazile Istambulului e ceva drum de batut. Revelations incearca sa ofere ceva pentru toata lumea, dar pana la urma reuseste sa livreze ceva placut, dar asta dupa mari eforturi. Unele din noile adaugiri sunt placute, altele sunt de-a dreptul iesite din peisaj. ACR nu este un joc rau, doar un joc care nu stie in ce directie sa o apuce.
Nota noastra: 8.4